Femeie, suferi acum, dar daca esti puternică vei reuși și fără ajutor.

      Nu poți dormi? Nu te lasă vorbele care îți răsună în minte. ”Tu nu o să reușești, ai prea multe pe cap”. Sunt atât de încăpățânată că o să reușesc cu sau fără tine. Tu mi-ai dovedit că se poate dar mi-ai implantat in minte sămânța neîncrederii. Neîncrederea de sine. În realitate îți este frică să cresc, să mă dezvolt și nu vrei nici în ruptul capului să îmi crească aripi. Dar aripile îmi vor crește. Nu încerca să îmi tai aripile, repet, ele îmi vor crește oricum, dar rădăcinile vor fi afectate și nu voi mai avea de ce să mă ții legată. Vrei să rămân aici cu tine și să faci ce vrei din mine. Îmi pare rău, dar dacă e nevoie te voi supăra, dar să nu te aud că ești mândru de mine ținând cont cât sufăr eu pentru vorbele tale.

    În mod normal suferința îi determină pe oameni să fie mai buni cu cei din jur, să nu treacă prin același calvar, să nu mai sufere și alții. Dar tu nu poți. Tu crezi că așa mă stimulezi. Și ai dreptate, mă stimulezi să te părăsesc. Să plec și să nu mai privesc în urmă. Îmi va fi un dor nebun, dar nu va mai conta. Îmi voi aduce aminte că nu m-ai susținut când alții ar fi fost mândri.

Nu ne mai ajunge încrederea, ăsta e motivul pentru care ne e frică să iubim.

                  Nu îl cunoști demult. Ați trecut poate unul  pe lângă altul pe stradă poate de nenumărate ori. Te-a zărit poate o dată, sau poate tu pe el. Primești o cerere de prietenie pe Facebook și o accepți. Zici pass de data asta.

                    Vorbiți și pare că vă înțelegeți bine. Mici tachinări, discuții serioase, lecții de viață. Trec câteva zile, întrebi în stânga și-n dreapta, poate afli ceva. Poate e ceva de ce tu te îndoiești, pentru că urăști să te atașezi și să-ți faci rău. Și parcă doar de rău întrebi. Nu afli mare lucru. Dar gândul tău e acolo...
Oare cum ar fi...?

                    Începi să asculți melodii, te cuprinde o căldură și parcă hainele îți ard. Duci o luptă cu tine. Să te eliberezi și să te îndrăgostești sau să lupți cu morile de vânt și să rămâi rațional.

                    Și toate astea din cauza nenorocitei ăleia de încredere. Unii o oferă prea mult și ușor iar de la alții nu o scoți nici cu cleștele. Ne este frică să mai iubim pentru că am fost răniți și nu mai vrem. Dar asta implică iubirea:oferim  încredere cu riscul să fim răniți. De ce complicăm lucrurile? Dacă oamenii ar fi mai sinceri și nu ar mai ascunde lucruri, dacă ar căuta ce își doresc fără să mai rănească alte suflete nevinovate, dacă ar iubi și dacă ar fi sinceri cu cei pe care nu-i iubesc cu adevărat, ar putea fi mai rău?

Din doi, unul iubește și unul gândește

           
              În iubire mereu unul din doi gândește și unul iubește. Unul se gândește cum să îl traducă pe cel care iubește. Se gândește cum să evite apelul și mesajul. Se gândește cum să câștige ceva după urma relației. Același personaj știe când și cum va începe această poveste și știe cum și când se termină dacă nu obține ce își dorește. Cel ce iubește nu stă pe gânduri, el face ce simte. Dă mesajul când e îngrijorat și apelează când îi este dor. El nu se gândește cum să-și gestioneze dovezile de iubire. El doar oferă, pentru că oferă din inimă. Acceptă să se lase purtat de val și uită că e posibil ca jumătatea lui să nu simtă ce simte el. 

          Așa e iubirea, un joc. Un joc în care mereu unul pierde și unul iese învingător. Și va veni și momentul când cel ce iubește se transformă în cel ce gândește. Sătul să fie rănit, va învăța cum să-și stăpânească sentimentele și le va gestiona în așa manieră încât să nu mai piardă acest joc murdar.

        Dacă vrei să iubești trebuie să fii a dracului înainte, să investești sentimente și să fii naiv după. Nu învers. Alftel doare, și trebuie să îți asumi. Să-ți muști mâinile că ai fost fraier și te-a luat celălalt de prost. Dar știi cum e în viață, dacă nu îți înveți lecția la timp, viața ți-o mai predă odată până îți intră în cap.

Caractere, zâmbete și seri sub stele

   

          Seri de vară. Am facut trecerea de la seri de mai la seri de iulie. Am făcut trecerea de la seri pline de râsete la seri mai puțin vesele. Am plecat de la seri privind cerul înstelat alături de oameni dragi tot la seri privind cerul. De data asta singură, mai singură ca niciodată.
         Unii au plecat alții au rămas, unii m-au trădat, alții au ascultat. Și sper să fi înțeles. Nu vorbesc prea des despre ce mă doare. Și nici cu oricine. Decât să vorbesc și să fiu auzită, prefer să tac și să fiu înțeleasă. Ceva doare, echilibrul s-a dus, și nu-l mai pot recupera.

        Iubesc oamenii care mă scot din stare, fără să le mai expun problemele. Uit pur și simplu. Zâmbesc în preajma lor și prefer să le ascult problemele lor. Pentru că știu că așa se eliberează, sfaturile mele vin bonus. Zâmbetele lor deja îmi umple inima. Ei înțeleg sinceritatea mea dincolo de tăcerea mea.