O stea

       Ai insistat atât de mult să privim cerul. Să vânăm stele căzătoare și să le admirăm. Ai insistat până ai venit și m-ai luat de mână, m-ai tras după tine până am avut vizibilitate către cer, și m-ai luat strâns în brațe cât să nu fug. 10 secunde și deja am ”prins” o stea căzătoare.

      N-am văzut niciodată o stea căzătoare atât de mult timp pe cer. Mi-a atras atenția. Nu mă asteptam să se stingă așa greu. Așa că am urmărit-o. Și dacă m-a surprins prima dată, s-a gândit să o mai facă iar. S-a rupt în două. Una din bucăți s-a întors din direcția de unde venea. Nu știu cât e de des fenomenul, nu prea am stat să privesc cerul noaptea în trecut, dar m-a uimit!

      Fenomenul este ca și iubirea. Doar că în sens opus. Dacă steaua era inițial intreagă și după s-a rupt in două, iubirea dintre doi oameni e invers. Două ”bucăți” aprinse se caută până se întânlesc. Vin din direcții opuse, cu viteză și multă energie, până se îmbină perfect. Devin un întreg și își continuă drumul împreună. De data asta un drum comun. De data asta cu o lumină mai puternică.

Mereu mai mult.

    Suntem oameni și pe parcursul timpului suntem inzestrați cu o serie de calități și defecte, avem un loc in societate și o imagine. Lucruri de care nu ar trebui să ne pese. Sincer. De ce ne-ar păsa că vecinul îți calculează câștigurile pe un an? De ce ne-ar păsa că lumea critică înălțimea, greutatea, culoarea părului, statutul social?
   Nu ar fi cazul, dar din păcate asta e societatea în care ne aflăm. Contează doar aspectul, banul și imaginea socială. Pentru mine nu ar conta, tot ce mi-aș dori e ca lumea să nu mă amestece cu familia mea sau să-mi atribuie o imagine bună sau proastă în funcție de oamenii pe care îi am alături.
    Tot ce mi-aș dori e ca oameni să mă vadă pe mine, să facă abstracție de oamenii din jurul meu și să ma aprecieze sau nu pentru lucrurile pe care EU le-am facut si/sau le fac. Mi-aș dori să nu fiu apreciată datorită familiei, ci datorită caracterului meu. Nu am nevoie de atribuții, vreau să fiu luată ca atare. Așa cum sunt.
    Nu am nevoie de nimic, nu vreau nici un lucru moștenire. Vreau să le fac eu pe toate, să le pot prețui altfel. Din păcate asta nu este posibil. Sunt legată. Și punct.
Niciodată oamenii nu se mulțumesc cu ce au. Mereu vor mai mult, mai bun, mai mare. Mare greșeală!

 Oamenii nu sunt liberi!

Idealuri.

     Se spune că după multe întâmplări mai puțin plăcute apar noi experiențe plăcute care compensează tot ce a fost rău. Pragul ușii sufletului meu a fost trecut cam des în ultima perioadă de oameni vechi și noi. Unii au apărut de nicăieri au făcut o vizită scurtă și au plecat. Asta a fost foarte bine, nu am nevoie de suflete de care să mă împiedic în drumul meu. Alții, mai vechi, au venit să distrugă liniștea și echilibrul meu. I-am lăsat să văd ce vor ei să distrugă, am fost răbdătoare și am iertat. Dar nu am uitat. Lucrurile s-au repetat. Atunci am ales să iau frumos, de braț, omul cu pricina, să îi arat unde este ieșirea și să trântesc ușa sufletului după.

     Alte suflete vechi au nevoie de mine, și am fost acolo. Atât cât am putut. Am trăit noi povești și ne-am făcut noi amintiri. Prietenii vechi cu amintiri noi. Am șters lacrimi și am ascultat povești. M-am bucurat de ceea ce se întâmplă.

    Am îmbrățișat fericirea și sinceritatea, am ascultat povești dureroase și am acceptat să fiu eu consolarea. Știu că asta îmi va aduce mult de câștigat. Povești, râsete, seri cu prietenii, nopți pe drumuri pustii, cerul înstelat și peisaje de neuitat.
 
      Am admirat cerul plin de stele la ore târzii. Mi s-a spus ca e nevoie de mine undeva. Cineva are nevoie de mine să călătorească. Să ajungă la stele pentru că cerul nu este limita. Pentru că oamenii cu suflet frumos mereu m-au pasionat și mereu o vor face. Pentru că ” Am nevoie de tine. Ia-mă de mână și du-mă acolo, sus, la stele.” spus din inimă nu se compară cu nimic.

     Sunt un visător și trebuie să mă hrănesc. Alții visători ca mine îmi dau putere și nu pot renunța la ei. Indiferent unde suntem, ceva ne unește. Pozitivitatea lor, puterea lor, modul lor de a gândi mă fascinează. Nu renunț ușor. Vreau să văd viitorul prin ei.

Masca ta a căzut sau mai ai și altele?

       

               Apreciez enorm un om cunoscut, defapt necunoscut, care poartă mască. Carla's Dream. Restul oamenilor nu au scuze. Dur spus, dar chiar nu au. De ce ar avea? Motive sunt, dar indiferent de ele, măștile nu pot lua locul unei fețe, indiferent cât de bine joci teatru.

             Oamenii cred că joacă bine, se lasă aplaudați și coboară în tăcere. Asta cred ei. Nu se pot strecura în public fără să rămână cu urma de machiaj. Nu se pot strecura fără ca altcineva să nu îi vadă cum părăsesc culisele. Nu pot ascunde teama față de omul lângă care s-a așezat pe scaun.

             Și dacă joacă bine? Omul se laudă. Se laudă și dacă nu are cu ce. Dar îți poți imagina când munca a fost zgomotos aplaudată? Te-am prins. Am văzut cum ai urcat timid prima dată pe scenă, și ai jucat primul rol.
         

            Oamenii și-au dat coate sau au vorbit, dar am preferat să rămân rezervată. Te-ai obișnuit cu rolul și ai evoluat. Ai jucat roluri singur și era logic de unde știam. Tu ai primit laudele, eu am învățat lecțiile. Mulțumesc, apreciez munca și merg mai departe.

Fericirea?!

       E ușor de definit și greu de înțeles. Pentru unii ea înseamnă bani, defapt pentru cei  mai mulți. Pentru alții semnifică petrecerea timpului în natură sau discutând despre pasiuni, făcând ce le place, petrecând timp cu cine le place....

        Pentru mine fericirea e atunci când zâmbetul unei persoane vine spre mine alături de dorința arzătoare de a mă revedea, deși nici nu am plecat încă. Atunci simți cât ești de apreciat, când lipsa ta determină timpul să se dilate și să îți termine bateria la telefon. Iar prezența ta să ”alerge” timpul și să îți păstreze bateria plină.